Am greşit sala de examen!

By | Literatour

Într-un moment de prea multă inspiraţie amestecată cu o grijă a temei la jurnalism, mi s-a pus pata pe compunerea asta. Aş dori să aruncaţi un ochi pe ea, eventual să-mi lăsaţi şi o părere, chiar dacă-i superbă sau proastă. Mno, iote că se duce-n jos:

„Pe bune? Examenul de comunicare interetnică şi interculturală? Am greşit sala! Nu se poate!” … Ruşinos mă cobor din susul amfiteatrului bătrân, călcându-i treptele de lemn uscat şi prea sătul de picioare cu plumb în adidaşi. Acum fac parte dintre cei cu plumb în picioare, nu pot să cred. Profesorul Georgescu, liniştit la catedră, urmărea câte un student, altul, dar mai şi trăgea ochiul pe ceea ce avea de lucrat la laptop. Cumplit de aiurea, fără nici măcar o sămânţă de scuză pentru ceea ce s-a petrecut. Mă îndrept spre el, cu ochii în pământ, căutând parcă un centru de greutate care să mă atragă spre el şi să mă scoată din sala aia blestemată. Mă plasez strategic lângă catedră şi şoptind îi vorbesc domnului profesor:

 

–         Ăăă, domnule Georgescu, îmi pare rău să vă spun, dar cred că am greşit sala de examen. Aici se dă comunicare interetnică şi interculturală?

–         Da Sebastiane, cum ai greşit?

–         Păi eu ar trebui să fiu acum la examenul de tehnici de redactare în presa scrisă..

–         Ţi-ai ieşit din toate minţile am impresia. Mi s-a părut mie că nu-i ceva normal aici, dar cum am putut şi eu să trec cu vederea faptul că eşti aici. Doamne iartă-mă, ieşi afară şi găseşte sala unde trebuie să dai examenul mai repede.

–         Da domnule, îmi cer scuze, poftiţi foile de examen.

Ies mai nervos şi mai dezamăgit pe mine ca niciodată. Dacă maică-mea ar afla cumva de păţania asta, aş mai primi nişte vorbe dulci în telefon. Nu-i nevoie. Caut sala ca un disperat. Un instict îmi duce mâna la telefon, dar îmi aduc aminte că, pe oricine din grupa mea, dacă aş suna, mi mi-ar fi putut răspunde. Examenul vieţii. Corpul A al Politehnicii e destul de mare, dar doar etajul 5 şi 6 întreg de explorat. Îmi să mă ia cu furnicături pe tot corpul. Parcă un burete gigantic a trecut prin creierul eu şi a stors efectiv tot ce ştiam până mai înainte să aflu că am greşit sala de examen.

Car o geantă neagră după mine, aeeaşi geantă pe care o căram şi pe la liceu. Ea ar trebui să aibă răspunsul la întrebările mele. „Hai geantă, spune-mi că tu deţii deşteptarea mea” – da, vorbeam cu o geantă, prea panicat ca să mai ţin cont de ce era în jur. Mă aflam pe un coridor lung, rece, asemănător spitalelor judeţene de mult uitate în paragină, dar care, culmea, mai funcţionează şi nimeni nu se plânge de asta. Caut prin geantă ca nebunul, dar nu găsesc nimic. Ultima mea soluţie la care mă puteam gândi, este să încerc uşile. Aş face un tărăboi în întreaga universitate acum, ceea ce n-ar pica în tocmai bine profesorilor şi imaginii mele de „băiat isteţ”. Începusem să transpir, dau hanoracul roşu jos de pe mine şi rămân într-un tricou asemănător la culoare. Mai, eşti o lună „slab pregătită”, nu meriţi respectul meu. Trec pe lângă toalete şi fix în momentul acela observ panoul cu examenele şi sălile în care se dau. În stânga mea, toatele. Intru numai cu gândul să-mi răcoresc minţile, să-mi revin, să mă liniştesc. Eram întârziat la examen, dar tot îl mai puteam da. Planul din capul meu începea să ticăie, conversaţii cu profesorul, cereri de iertare, eventual şi un bănuţ la buzunar, mai ştii? Pe dreapta imediat se afla chiuveta. La stânga mea, Şuteu ardea o ţigară, liniştit, savurând momentul de linişte.

 

–         Ce faci băi baiete? Ce-i cu tine pe aici? N-ai examen?

–         Am Şuteu, am venit să mă calmez, am greşit sala de examen, dar cred că pot rezolva problema.

–         Poţi pe naiba, cum aşa?

–         Am eu un plan de bătaie, sper să-l conving pe profesor.

–         Nu mă, eşti retard? Cum ai reuşit să greşeşti sala de examen?

–         Păi simplu, am intrat, nu m-am uitat bine la colegi, am fost precum calul, drept înainte, mă-nţelegi?

–         Tâmpit eşti mă, efectiv nu meriţi un loc pe lumea asta.

–         Ştiu, ştiu, dar acum trebuie să fug.

–         Succes!

Şuteu este un tip de treabă. M-a ajutat cu multe lucruri de-a lungul primului an. As în calculatoare, comunicare şi relaţii cu profesorii. Bun om. Suficient de înalt, suficient de lat, suficient de deştept pentru a ieşi din situaţii de criză. Spre deosebire de mine, care sunt un panicat instant. Alerg spre panou. Caut ca un disperat examenul meu, dar nu găsesc nimic, nici sală, nici oră, nici zi. Intră din nou o stare de anxietate în mine. Tot ce văd parcă e facut împotriva mea şi voinţei mele de a ajunge la un prăpădit de examen de final de an de facultate. Simt cum nervii cresc, tensiunea la fel, iar un pas îmi mai trebuie să plec de tot. N-ar fi o tragedie mare, un examen lipsă, îl pot da şi mai târziu, dar nu, eu nu sunt aşa. Termeni contradictorii, mentalitate de om în poziţie de eroare. Încerc din nou să mă calmez. Mă îndrept spre toalete, Şuteu tot acolo. Nu-mi zice nimic, nu-i zic nimic. Îmi arunc câţiva stropi de apă pe faţă, mă uit în oglindă, încerc să-mi controlez respiraţia. Tremur tot şi nu ştiu cum şi ce să fac pentru a ieşi din această situaţie de criză.

 

–         Auzi mă, dar de ce nu-i apelezi pe colegii tăi de grupă?

–         Pentru că presupun că sunt la examen, deja?

–         Ei asta-i bună, şi dacă sunt ce? Sună pe unul dintre ei care poate să vorbească sau măcar să trimită un mesaj fără a fi văzut.

–         Nu prea cunosc astfel de persoane talentate.

–         Hai încearcă!

–         O să încerc, stai puţin.

Scot telefonul din geantă. Trimit un mesaj lui Cristian prin care îl întreb care este sala un se dă examenul. Nici măcar nu mai pot crede că voi mai prinde vreun sfert din examen, iar dacă l-aş prinde, ce aş scrie? Nu mai am absolut nimic în creier. Şuteu încă inhalează fum de ţigară, se simte bine. Nu înţeleg cum pot fi unele persoane atât de calme, atât de relaxate în a lua decizii, în a ajuta şi practic, în a sta şi nu face nimic, efectiv. Primesc mesaj: „sala 8”.

 

–         Sala 8! Mersi Şuteu, hai că fug!

–         Cu plăcere, baftă!

Alerg către sala 8. Uşile şi desenele nu foarte sugestive de pe culoar, rămân în urmă una câte una. Acum nimic nu mă mai poate opri. Încep uşor să-mi revină cunoştinţele, calmul, cam tot ce am pierdut în ultimele 20 de minute şi n-am ştiut de unde să le recuperez. Un mesaj nesperat mi le-a oferit, un mesaj venit prin intermediul unui mobil prăpădit ce până atunci şedea confortabil în geantă. Ironia sorţii. „Sala 5, sala 6, sala 7, sala 8!!”. Respir adânc, mă uit atent la uşă, încep să creez un dialog în minte cu profesorul, ce aveam să-i spun. Mai stau două secunde, îmi trag sufletul din nou, scot un şerveţel din geantă şi mă şterg pe faţă de transpiraţie şi … Pun mâna pe clanţă şi deschid uşa înaltă de termopan. Asta trebuie să fie. Sfârşitul sau continuarea unei zile terifiante. Intru în sală şi rămân mut, nemişcat – stană de piatră. În sala de examen, Cristian, Diana, Dima şi Ionescu. Nici un sfert din grupa mea.

 

–         Ce faceţi măi aici?

–         Am venit la examen, presupunem că şi tu, îmi răspunde Dima.

–         Da, dar examenul nu trebuia să fie în curs la momentul acesta?

–         Nu, examenul începe în 30 de minute, îmi răspunde Diana ferm.

–         Eu înnebunesc, le spun ţinându-mă de o bancă din apropierea intrării în sală.

O zi plină de peripeţii, peripeţii cuprinse în mai puţin de o jumătate de ceas. Le povestesc cele întâmplate, iar ei râd fără să schiţeze puţină susţinere pentru mine. Neatenţia doboară uşi ale încrederii şi lasă să intre puteri nebănuite ale fricii, panicii şi tot ceea ce încrederea oferă în spatele acestor uşi închise. O lecţie pe care am învăţat-o.

Ți-a plăcut? Spune-le și altora
libris.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.