„București Mizerabil”

În multe din întâlnirile mele cu diferite persoane care locuiesc în capitala României, din una în alta am ajuns cumva să vorbim despre oraș. Că ce mizerabil e, ce oameni incompetenți îl conduc, ce infrastructură slăbănoagă, ce istorie de nimic și tot așa.

Desigur, toate sunt adevărate. Orice oraș e la fel de urât pe cât de frumos. În contextul ăsta, da, Bucureștiul are probleme de infrastructură, dar are și unele zone care te hipnotizează prin frumusețea lor.

Inevitabil, orice discuție pornită din ce am scris mai sus se încheie cu cu: Ce aș pleca în lume, toată lumea aș vizita-o. Numai aici, nu!

Prin Dilema Veche de august, am citit un articol al Anei Maria Sandu, care a luat la întrebări câțiva oameni de cultură, să ne zică ce-i, nene, cu Bucureștiul vara. Pe unde bei, asculți, vezi, citești. Chestiuni de o profunzime culturală imensă pentru urbea noastră. Nimic cu articolul, nimic cu autoarea, nimic cu respondenții, ca să trasăm o linie pentru claritate. Răspunsurile au fost la fel de banale ca întrebările. Altminteri, limitați de spațiu, înțeleg să nu se fi putut extinde în ceva mai frumos.

Puțini sunt cei care cunosc sau își dedică timpul să cunoască Bucureștiul. Ce să-i arăți unui străin? Veșnica întrebare. Iaca, să vă spun. De m-aș vedea cu un străin, l-aș lua de mână și i-aș zice, hai, să vedem ce are orașul ăsta mai bun.

Și nu începi din Centrul Vechi, că ăla nu mai e centru și nici vechi nu mai pare. Poate cea mai artificială zonă istorică din câte se numără, așa, în buricul târgului.

Bucureștiul te năucește vara. E ca o suliță care-ți injectează adrenalină. Te bagă la 220. Straiele lui sunt dihotomice ziua față de noapte.

Ziua arată ca o adunătură de moloz, excepție făcând câteva zone despre care am să discut imediat. Noaptea, în schimb, Bucureștiul e ca o doamnă de-o feminitate și intimitate exacerbate.

Își trage o rochie închisă, dantelată, cu pete de lumină pe care luna le trasează ca o lumânare. Bucureștiul e frumos pe străzile cele mai întunecate.

Cele mai necunoscute, cele mai puțin accesate. Coclaurile acelea din centru pe care puțini se aventurează. Fie din frică, fie dintr-o altă reținere ce-o fi având ei. Dar nu vorbesc de periferii.

Bulevardul Corneliu Coposu cu Calea Călărași. Le lași în urmă și te aventurezi pe întunecata Dunărea Albastră. Și mergi până ce vei da de Jacques Pot, o terasă intimă a cărei muzică, un jazz delicios, face lumina singurului stâlp de la colț să danseze.

Dreapta pe Culmea Veche, ușor, fiindcă e timp. Îți aduci aminte în mirosul teiului că ai fost cândva copil. Închizi ochii și tragi aer cât mai adânc în piept.

Toată zona asta e împânzită de clădiri din perioada interbelică, restaurate și locuite acum de oameni mai sus pe scara socială. Sunt tăcute, nu scot nici măcar un pst. Noaptea sunt în dungi, ca niște zebre arhitectonice.

Dreapta, din nou, pe Negustori și hai la pas. Fiecare casă are o poveste. Are o istorie. Anotimpurile multiplicate în zeci de ani, ploi, zăpezi, cutremure, omoruri, iubiri pătimașe, celebrități. Fix pe trotuarul pe care sunt a călcat odinioară Eliade. Și de ce să mă simt mai bine și de ce să mă simt mai prost? Pur și simplu. Te bucuri.

Treci pe lângă Simbio, care are o grădină de-ți vine să te oprești oricând să bei ceva acolo. Bine, la Simbio nu-i numai de băut, e și de mâncat. Și încă bine. Negustori se intersectează cu Mântuleasa într-un mini-părculeț unde boschetarii suflă în pungi, copiii se joacă cu ce leagăne au mai rămas acolo, ori te întinzi pe pajiște și visezi. Și le iei ca atare. Te bucuri. Doi vlăjgani bat mingea în mijlocul străzii, o lovești și tu cu capul, saluți și hai, că mai e de văzut.

Toată zona asta, în afară de parcurile ascunse, pe unde vara mai dai de oameni ieșiți la o bere, la o sămânță, la o vorbă, la o minge, tace și așteaptă. Vorbește de la sine prin tăcerea ei, vorbește istoria ei, iar aici nu e vorba de niște ani pe care să-i înșiri în cap. Anii nu au contat niciodată, au fost niște numere în timp. Sunt oamenii și momentele care s-au petrecut în ani. Și ți le imaginezi pe alea.

Continui pe Strada Plantelor. Lumina asta intimă a Bucureștiului te poate surprinde. Te întâlnești cu locul unde a decedat Eminescu și te întrebi dacă așa a fost să fie. Îți vin fiori reci pe șira spinării.

A fost un om autentic. Un romantic nebun, dar acel nebun cu care aș bea în orice zi o halbă de bere. Bate nițel vântul și frunzele se dau la o parte. Una pică pe umăr, mai vine un parfum de tei. Câteva sute de metri mai încolo, parfumul de tei lasă loc unuia de mâncare tradițională românească. Ah, că-mi vine să mai și gătesc acum.

Dacă te-ai întrebat pe unde s-au format „Figurile de ceară”, am să-ți răspund că sigur nu aici. Dar mintea simbolistă de atunci și-a făcut loc în căsuța asta cochetă, de pe Plantelor colț cu Ștefan Mihăileanu. O casă pe semicerc, restaurată, crem, pe care liniile cablurilor formează o textură curioasă.

Mă gândesc acum, ce versuri a dat poetul Maniu, ce pasteluri, ce culori și mai ales ce idei. El și Coca, probabil un cuplu de care nu m-aș fi săturat să stau în preajmă până dimineața. Să intri acum în casă și să te întâmpine ca pe un vechi prieten.

Să-ți ofere un pahar cu vin, să răsune un blues la gramofon, să vorbești despre literatură și pictură și să-ți plouă cu plăceri în gură. Să fie discotecă în capul tău.

Vizavi, puțintel mai încolo, ai putea intra într-un spațiu intim foarte drăguț, luminat de sus de o sumedenie de becuri. Mâncarea am înțeles că-i la fel de bună. Vorbim de Coftale. Un spațiu ce pare locul perfect unde să te izolezi pentru câteva ore din zi sau din noapte. Fie singur, fie cu cineva.

Ca să faci un cerc, te poți întoarce pe Popa Soare după ce treci puțin și pe Zefirului. Aici sunt o groază de căsuțe cochete și frumoase, copaci vioi, întuneric și istorie.

Și asta ar fi o bucată din multele zone ale Bucureștiului ce merită descoperite.

Cartierul Aviației mai ascunde câteva astfel de puncte unde-ți pică cu dragoste. Ar mai fi cartierul Evreiesc (care cuprinde o bucățică și din traseul de aici), Armeneasca, precum și toate zonele ce par întunecate și liniștite.

Dacă s-ar lua ca atare ceea ce există, ne-am bucura mai mult.

Miroase urât, ok. E mizerie, ok. E condus de oameni incapabili, ok. Chestiile astea se pot schimba, ține de locuitor. Frumusețea capitalei șade în cartierele vechi, încărcate de istorie. Pe aici să duci turistul, n-are ce să piardă. De asemenea, mai sunt traseele culturale ale băieților de la ARCEN, care fac o treabă minunată în acest sens.

Tu pe unde prin capitală ți-ai plimba prietenul turist? Nu uita că de multe ori și noi, cei care spunem că știm orașul în care locuim, devenim turiști.

Ți-a plăcut? Spune-le și altora
libris.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.