„Coșmarul climatizat”, de Henry Miller

Henry Miller, unul dintre scriitorii controversați ale Statelor Unite, după ce s-a afirmat mai întâi în Franța și în underground-ul american cu Tropicul Cancerului și Tropicul Capricornului, a avut în plan un proiect ambițios.

Din punct de vedere arhitectonic, după douăzeci de ani petrecuți în Europa, proiectul era reprezentat de ideea de a vizita întreaga țară, pas cu pas, cultural, economic, turistic, urmând să scrie impresiile într-un jurnal.

Pauza aceasta luată de Miller în Europa, acolo unde s-a afirmat, era văzută de el ca fiind una benefică, ceva ce ar putea să-i schimbe impresia chiar despre State.

Cu toate acestea, viziunea depravată a scriitorului despre America mai rău s-a agravat. Important de menționat este că acest traseu a fost realizat alături de Abraham Rattner, un pictor expresionist contemporan cu Miller și foarte bun prieten al acestuia.

În timpul traseului său, a fost nevoit să facă mai multe vizite la New York, acolo unde se afla tatăl său într-o stare precară. Decesul său a venit brusc, în timp ce Miller era pe drum.

După funeralii, acesta a revenit pe traseu.

Fiind un artist în ceea ce privește autobiografia și autoficțiunea, Coșmarul climatizat este o carte tipic „milleriană”.

Asemenea cărții sale, Colosul din Maroussi, Miller explorează America în felul său caracteristic: cu multe analogii, multe mențiuni despre artiști fabuloși care i-au construit arterele culturale ale minții, multe opere care l-au impresionat alături de imagini vii și chiar duse către suprarealism ale locurilor vizitate.

Constituită dintr-o serie de povestiri și eseuri non-fiction, ele se leagă ca un album de fotografii când extraordinar de realiste, crude, vii, când de un suprarealism și absurdism care răstoarnă ordinea firească a lucrurilor.

Miller se avântă în mijlocul esenței unei țări lipsită de istorie, construită cu sânge rece și prin progres economic, de la care nu face rabat și o critică cu vârf și îndesat.

În scrierea „Un șobolan de deșert” afirmă: De ce în America marile opere de artă aparțin toate naturii? Au apărut desigur zgârie-norii, barajele, podurile și șoselele de beton. Toate utilitare. Nicăieri în America nu există ceva comparabil cu catedralele Europei, cu templele din Asia și Egipt – monumente trainice, create din credință, dragoste și pasiune.¹

De aceea, pentru Miller, rezultatul produs de un popor avid după bani, după progres, după bunăstare materială este unul care decade rapid, aproape o treime din el pauperizat, cei mai inteligenți și bogați practicând sinuciderea speciei, cei asupriți devenind tot mai nesupuși, tot mai înclinați spre crimă, mai degenerați și mai degradați în toate privințele.²

De menționat este anul când apare cartea, 1945. După ce a lucrat, în tinerețe, în atelierul tatălui său și a întreprins o serie de alte job-uri mărunte care i-au arătat numai fața urâtă a Americii, Miller a plecat scârbit de continentul de după ocean în Franța, la Paris, acolo unde s-a afirmat ca scriitor.

Pasaje de genul celor de mai sus sunt susținute de cele cu caracter profetic menite să vină ca o consolare la ceea ce se întâmplă și astăzi.

Viziunea lui Miller este una cât se poate de sumbră, dar interesantă, aș zice: el crede că lumea, mai ales acest construct intitulat civilizație, trebuie să decadă, să moară, să vină alții care să nu uite locul de unde s-a plecat, spiritul uman, credința în sine, pacea, lucrul comun care să ne unească pe toți.

Privind evenimentele din ziua de azi, mă văd nevoit să declar la rându-mi, și să promit că voi dezvolta într-un articol diferit, faptul că nu mai cred în civilizație. Nu mai cred în umanitatea actuală și nu pot să spun că astăzi mergem pe un drum corect.

Oricare drum ar fi el. Progresul poate fi un lucru înșelător, dacă nu cumva chiar iluzoriu, sub intențiile perfide ale oricărui om din spatele ușilor închise. Ceea ce pot spera și eu, la fel ca Miller, este că într-o zi, toate cele ce s-au construit, se vor sfărâma la fel cum au apărut. Căci, până la urmă, chintesența vieții se află adânc înrădăcinată în noi, în fiecare din noi. Și ține de noi s-o descoperim, s-o cultivăm, să trăim.

Este exact ceea ce Miller demonstrează prin Coșmarul climatizat. El își spune opinia răspicat despre America, o face cu ou și cu oțet, dar nu ezită s-o laude acolo unde este de lăudat. De la oameni, până la locuri și instituții.

Interesantă este scrierea prin care laudă și în același timp ironizează mecanicii auto, pe care-i aseamănă doctorilor.

Cu toate acestea, el face din America ceea ce și The Lost Generation a făcut: arată fața ei urâtă, arată că nu este un vis, că este chiar mai mizerabilă decât orice alt loc de pe Pământ, dar că se poate salva, prin puținele exemple de oameni care încă trăiesc, și o fac veritabil.

Personal, din întregul volum de proze scurte, mi-a atras atenția „Casa umbrelor”, „Scrisoare către Lafayette”, „Cu Edgar Varèse în deșertul Gobi”, „Mobile din visul meu”, „Un șobolan în deșert”, „Serată la Hollywood”, „O noapte cu Jupiter” și „Stieglitz și Marin”.

Bine, toate scrierile lui sunt savuroase, profunde, amuzante, delirante, exuberante. Sunt ca un parfum de trandafir ieșit pe conducta de la baie.

Ediția pe care am citit-o se poate găsi aici.


¹Henry Miller, Coșmarul climatizat. Traducere de Sanda Aronescu, Editura Polirom, Iasi, 2011, p. 209.

²Henry Miller, Ibidem.

sursă foto

Ți-a plăcut? Spune-le și altora
elefant.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *