Două cărți, doi condamnați la moarte

By | Literatour

Să spunem că … în urma unui moment de înaltă inspirație, te așezi pe scaun și te gândești să redactezi un soi de jurnal cu notațiile unui condamnat la moarte, în ultimele sale zile / săptămâni de viață. Sunt atâția autori care au atacat subiectul acesta, iar fiecare a avut grijă s-o facă în stilul cel mai autentic. Dar tu? Tu cum ai redacta acest „jurnal”?

Camilo José Cela, în cartea sa Familia lui Pascual Duarte, utilizează un stil aparte pentru a redacta impresiile deținutului Pascual Duarte, cu puțin înainte să fie ridicat pe eșafod pentru a-și săvârși sentința.

La nivelul stilului putem observa un vocabular al unui om cu un spirit dezvoltat (atenție, spirit), cunoscător al datinilor religioase, al superstițiilor, dar și un foarte bun cunoscător al propriului său caracter.

Împins, în acest ultim periplu, să se căiască, alege calea scrisului și o face urmărindu-și trecutul și analizându-și evoluția până în punctul prezent, ceea ce-l face un personaj foarte uman, mai ales prin felul de a povesti, care este unul calm, așezat, fapt ce te absoarbe în poveste pur și simplu. S-ar spune că vorbește pe limba fiecăruia.

Fără să utilizeze cuvinte pompoase, fără să alunece prea mult în metafizic, fără să ridice pretenții de cunoaștere foarte mari, Pascual Duarte demonstrează, pur și simplu, mai întâi resemnat, pe urmă mulțumit și împăcat că a descoperit calea primordială.

Ceea ce încearcă să explice este că omul nu se poate sustrage destinului său, oricât de mult ar încerca să facă asta.

Plăcerea de a trăi, de a te bucura chiar și de micile banalități pe care ți le poate aduce o zi este ceea ce descoperă, dar și regretă, acum că nu mai este un om liber.

Blestemat cu o fire colerică până la violentă, primită prin moștenire, Duarte nu face altceva decât să se lase dus pe râul ce i-a fost alocat, spulberând resturile de gunoaie de pe apă și maluri, doar printr-o pierdere a conștiinței prin sângele ce-i dă năvală în corp la descătușarea unei violențe animalice.

Din lectură reiese o sinceritate crudă, ce te invită mai întâi la milă, iar mai apoi la o detașare definitivă. Este o invitație în celula lui Duarte, iar tot el te invită afară odată ce se sfârșesc însemnările.

***

În legătură cu tema morții și a condamnatului la moarte, un alt mare magician al stilului este Vladimir Nabokov, care ni-l prezintă pe firavul Cincinnatus C. într-o fortăreață în care sunt închiși criminalii de mare risc, dar de data aceasta într-un joc de autor implicit – personaj principal – narator obiectiv ce face cartea efectiv savuroasă.

Persoana a III-a alternează cu persoana I, cea a lui Cincinnatus (din relatările sale), dar și cea a autorului implicit care intervine în poveste cu mici imixtiuni de finețe, precum adresarea directă către personajul principal. Ajungem, așadar, să discutăm despre Invitație la Eșafod.

De data aceasta, impresia este că nu avem de-a face cu un om, ci un supraom, un supraom foarte firav (paradoxal), a cărui minte atât de genială reușește să construiască un decor complet, cu personaje, cu scenă, cu acte. El este scenaristul și regizorul, luministul și mașinistul. El e totul, inclusiv Hamlet.

Ca-ntr-un soi de Moartea lui Ivan Ilici, de Lev Tolstoi, moartea se instalează încă din primele pagini, pentru că este totul un decor al morții, este totul un proces, un pasaj de trecere dintr-o lume într-alta, ambele iluzorii, o ficțiune a stilului.

De aceea, cartea lui Vladimir Nabokov întrece multe altele prin arhitectură și efect. Autorul nu renunță nici aici la joaca cu stilul, fiindcă asta l-a consacrat, dar faptul că prin această joacă reușește să atingă un fir logic și mai mult, o împleticire a acestuia cu emoționalul, mă duce cu gândul la ultimul episod din Sherlock apărut, cel din sezonul IV. Este un „Final Problem” genial ilustrat, în care gândurile lui Cincinnatik se amestecă, se distanțează și se apropie, granița fină a ficțiunii fiind foarte greu de identificat. Ce mai e real în respectiva lume și ce ficțional este aproape greu de separat.

Nabokov realizează o multitudine de pagini nemaipomenite, precum „urletul” lui Cincinnatus pentru Marfinka ce se găsește în ediția citită la paginile 159-160. Vi le recomand cu căldură, mi s-au părut atât de pure, chiar dacă pline de patetic și egoism, sunt efectiv ceea ce, probabil, orice condamnat la moarte ar fi cerut în acele clipe. O ultimă cerință de la un părăsit de lume. O lume pe care tot el a creat-o.

Așadar, din stil numai, acești doi scriitori reușesc să imprime o veridicitate dureroasă unor povești ce implică doi condamnați la moarte care încearcă să se căiască în felul lor, prin scris, să se deschidă în fața lumii (a cititorului), nu pentru a găsi iertarea în acesta, nu pentru a primi milă, cât pentru a ilustra o lume, un destin, un spirit, o lecție.

Dacă tu ai dori să creezi un astfel de personaj, în ce fel l-ai contura?

Dacă nu le aveți în biblioteci, nu-i bai, se pot cumpăra din librăriile online și anticariate. Să le luăm pe rând:

Invitație la Eșafod, în traducere de Livia Cotorcea, editura Polirom:

Familia lui Pascual Duarte, în traducere de Mona Țepeneag, editura Polirom:

Spor la citit și la creat! 😀

Ți-a plăcut? Spune-le și altora
libris.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *