Esența existenței, munca

Te ridici greu din pat. Mai vine o zi. La orizont se întrezăresc alte opt ore în care trebuie să muncești.

Esența existenței, spunea Maria Rilke, se află chiar în muncă. Fără muncă nu am exista, fără rezultatele muncii nu ne-am contura.

La ceea ce se referea, desigur, Rilke, erau mai degrabă muncile artistice sau cele care îți oferă o plăcere spirituală nespusă.

Dar asta nu înseamnă că nu s-ar putea reduce la munca de zi cu zi, ceea ce ne reprezintă pe deplin.

Într-un foarte interesant articol legat de autenticitate de pe Scena9, scrie într-unul dintre paragrafe despre autenticitatea individului în cadrul muncii.

Zice acolo Cristian Iftode, într-o parafrazare pe larg a societății, că trebuie să „te identifici cu munca”, să fii 100% acolo pentru a produce rezultate.

Bine, una e „să fii” acolo 100% și alta e să-ți placă în așa fel încât să te dedici 100%.

Și aici vin două întrebări:

  1. Îți place munca în general?
  2. Îți place ceea ce muncești? – Job-ul tău, adică.

Dacă nu îți place munca în general, nu văd cum ai putea răspunde la a doua întrebare. Cum, de altfel, e foarte posibil să răspunzi afirmativ la prima și negativ la a doua.

Problema este că fără muncă nu prea avem ce să spunem despre noi.

Mi s-a tot spus blogger de atâtea ori, dar niciodată nu m-a atins termenul ăsta cu seriozitatea cu care o spuneau oamenii de lângă mine.

De ce? Probabil pentru că n-am fost suficient de conștient de munca depusă. De efortul pe care îl canalizam în fiecare articol, în fiecare acțiune întreprinsă prin blog.

Așadar, dacă răspunsul e afirmativ la ambele de mai sus, recomandat e să fim conștienți de valoarea muncii noastre.

„Cu ce te ocupi?”

Dar fără munca prestată nu prea exiști, iar acesta este adevărul. Cu ce te ocupi? Iată o întrebare pe care ai auzit-o atât de des, mai ales în momentele de socializare.

Și ce răspuns dădeai? Te apucai să înșiri muncile prestate. Receptorul te identifica, astfel, cu munca ta și deveneai în fața acestuia, (și) în funcție de munca prestată, cineva cu un contur mai clar (partea profesională).

Rezultatele obținute prin muncă ne afirmă în fața celorlalți. Suntem prinși cu un ac de gămălie într-un anumit insectar odată ce ne facem afirmați prin munca prestată.

Dacă ceea ce facem conține plăcere și dedicare asiduă, rezultatele vor apărea, iar prin aceste rezultate ne vom face cunoscuți.

Mircea Cărtărescu ar mai fi fost scriitorul care este astăzi dacă nu ar fi muncit la cărțile sale?

Am mai fi recomandați pe la diferite job-uri dacă nu am fi arătat consistență în munca pe care-o depunem zilnic?

Probabil că nu.

Întrebările, totuși, sunt astea: Cât înseamnă pentru tine munca pe care o faci? Cât se identifică cu persoana ta? Cu cine ești?

Ce rămâne în urma muncii tale? Ce simbol deține? Ce probleme ridică, ce ajutor oferă, ce valoare spirituală are (atât pentru mine cât și într-un anumit ecou înconjurător)?

Dacă nu poți găsi răspunsurile la întrebările de mai sus, recomandarea mea ar fi să faci ceva să schimbi aceste date.

Din punctul meu de vedere, mi se pare că ne irosim dacă nu găsim răspunsurile la întrebările de mai sus. Mi se par necesare pentru valoarea etică a persoanei noastre.

Uite ce mai zice Rilke în volumul Scrisori despre Cézanne¹, la pagina 24:

[…] tot mai sîntem la o prea mare depărtare de disponibilitatea pentru munca necontenită. Van Gogh putea, eventual, să-și piardă cumpătul, dar dincolo de cumpăt era munca – și din corsetul ei nu se mai putea smulge. […] Bănuiesc însă că această năzuință spre muncă nu ține doar de educație și rigoare (altminteri ar osteni, cum m-a istovit pe mine în ultimele săptămâni); e pură bucurie; e bunăstarea firească întruchipată într-un singur lucru pe care nu-l poate atinge nimic.

¹Rainer Maria Rilke, Scrisori despre Cézanne. București: Editura Meridiane, 1975, p. 24. În traducere de Adrian Hamzea.

Ți-a plăcut? Spune-le și altora
elefant.ro

2 Responses to " Esența existenței, munca "

  1. In ultimul timp am impresia ca multi semeni muncesc doar cand au chef, doar pentru ei. Nu sa-si aduca contributia la progresul societatii. Cred ca e si o lipsa a sistemului nostru de educare, ideea de a munci neffind promovata in scoli.

    • Adi Anghel says:

      Într-adevăr, eu nu țin minte să fi discutat vreodată de muncă în școala pe care am făcut-o. Am muncit în liceu fiindcă era profil economic și atunci aveam activități care semănau adesea cu cele ale marilor întreprinderi, dar mai mult nimic. În orice caz, nu se discută despre muncă la acest nivel ontologic. Nimeni nu-și pune serios întrebarea: de ce muncesc?

      Și dacă și-o pun, răspunsurile sunt de genul „ca să trăiesc bine”, „ca să-mi iau o casă”, „ca să-mi întemeiez o familie, să fac un copil, să îl cresc”. Numai „ca să-uri” d-astea venite pe filieră tradiționalistă.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

%d bloggers like this: