Panica unei perioade

Visezi. Ești undeva departe. Undeva unde nimeni și nimic nu te poate atinge. Sau cel puțin asta simți.

O zonă atât de înaltă, atât de inconștientă, încât ar putea părea periculoasă. Dar nu este, pentru că nu simți asta.

Și din vorbă în vorbă, din întâmplări în întâmplări, timpul trece, tu ești acolo sus, iar de nicăieri te lovește o întrebare. Un șir de cuvinte legate într-o propoziție cu un semn grafic la final.

De cele mai multe ori acel semn grafic este înspăimântător. Sau poate nu-i o întrebare adresată direct ție, ci doar o auzi sau auzi o conversație pe lângă tine.

Hai, că nu poți fi chiar atât de inconștient. Sper.

Și acest șir de cuvinte cu acel semn grafic la final formează un pumnal năucitor care te doboară de pe norulețul roz pe care stăteai atât de bine.

Și la fel de năucitor ca pumnalul este efectul acestuia. Gândurile se adună, inima începe să bată din ce în ce mai tare, nivelul de stres crește ca un lac de acumulare care n-a mai fost revărsat demult.

Te precipiți. Nu mai e norulețul. Ai căzut într-o mlaștină pe care n-o vedeai.

Realizezi că acele mici probleme au devenit dintr-o dată mari. Și timpul nu-ți mai e nici el prieten.

Și când te gândești să te apuci de ceva, realizezi că problema se află undeva la un etaj la care ai fost cândva. Poate chiar ai stat constant acolo, dar acum chiar nu-i perioada.

Pur și simplu nu-ți găsești starea. Nu-ți găsești forțele necesare pe care să le canalizezi înspre direcția dorită.

Te trezești de dimineață și te rezumi la sarcinile obișnuite: muncă / școală + nevoile primare. Și cam asta e.

Iar nici sarcinile obișnuite nu mai par să fie atât de atractive. Parcă nici acolo nu mai poți depune efortul de odinioară. Chiar dacă, totuși, nu scârțâie.

Mulțumirea vine atunci când te arunci în canapea la TV sau Netflix. Dar mai sunt câteva chestiuni de făcut, alea pentru care ai căzut în mlaștină.

Pentru care credeai inițial că mai e timp. Pentru care aveai impresia că nu-i atât de important la momentul respectiv. Pentru care acum îți iei filme proaste.

Și, totuși, canapeaua e confortabilă, resursele sunt zero. De orice fel.

Da, trec printr-o perioadă descrisă mai sus. La început am zis că nu e dispărută, ci doar mă axez eu pe altceva. Acum am realizat că într-adevăr e groasă.

Dar ce am mai realizat este că e doar panica unei perioade. Iar în panică te blochezi. Îngheți. Și dacă continui să te gândești constant aoleu, trece timpul, ce dracu mă fac.. cum ies din asta, n-o să rezolvi nimic.

Pași mici, joc de glezne, încălzire bună și o să revină.

O spun în contexul în care planificarea volumului de poezii (da, culmea, lucrez la așa ceva) și al unuia de proză sunt într-o întârziere de mai bine de o lună.

O carte n-am mai citit de două luni.

Dar în același timp, ultimele două luni au fost un rollercoaster emoțional. Încă mă refac după o perioadă grea, încă mă acomodez la un nou mod de viață, încă încerc să găsesc puterile necesare pentru următorul pas.

Și nu mă grăbesc. Și fac tot posibilul să nu mă panichez. Fiindcă nu voi găsi niciodată așa calea.

Și asta-ți recomand și ție. Evită panica ca să eviți surplusul de stres care, în final, nu va face altceva decât să te epuizeze definitiv.

Ți-a plăcut? Spune-le și altora
elefant.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *