Pe șantierul Big Build (reportaj foto)

By | Eveniment

Cred că voi putea, în curând, porni fiecare articol de blog cu „cât de repede a trecut”.

Așa să-mi fie datina, că vă spun cu mâna pe inimă că și de data asta n-am avut idee când a început și când s-a terminat. Îmi vin frânturi de evenimente în cap, dar nu pot să le conturez exact.

Am ajuns într-o duminică seară la Bacău, pentru cina oficială de începere. N-aveam idee de tumultul interior până atunci.

Abia după a treia zi de șantier mi-am dat seama ce-i cu el. Toată săptămâna, cât am fost la marginea orașului de provincie, cu o cameră în mână, alergând o zi întreagă să imortelizez momente, în mine s-a dat o mare luptă.

În primul rând, ce înseamnă să fotografiezi un șantier?

Pentru mine a fost o provocare. Eu care sunt fan panorame și vederi, portrete și natură, m-am trezit deodată în mijlocul unui mușuroi amețitor. În orice fracțiune de secundă, ceva se întâmpla. Trebuia să fii acolo.

La o casă cineva se îmbrățișa cu altcineva, în partea cealaltă a șantierului un șef de echipă ținea un speech înainte de a începe munca, în altă parte curgea sânge și transpirație, dar nimeni nu se oprea.

Trebuia să fii acolo. Întreg mușuroiul ăsta format din peste 450 de voluntari, toți lucrând concomitent la 36 de case, mi-a dat o putere nemaipomenită.

În al doilea rând, cu tumultul ăsta… ziceam c-am priceput ce-i cu el abia la mijlocul săptămânii. Cum așa? Pentru că niciodată și vă spun, niciodată nu mi s-a întâmplat să simt atâta căldură sufletească în jurul meu.

Atâția oameni printre care să fiu fericit că mă aflu. Atâtea zâmbete și glume bune, atâta ajutor fără să aștepți să primești ceva în schimb. Veneam dintr-o zonă în care totul se făcea pe așteptate, în schimbul a ceva, cu comentariul de adăugat.

M-a cuprins contradicția. Nu se poate, am zis. Așa desfășurare de forțe, atâția oameni, bă și unu nu înjură în gura mare și unu nu scuipă pe jos.

Asta nu-i România.

La o țigară, mai stăteam de vorbă cu oamenii, printre care și un băiat, beneficiar al unei case.

Lucrez de la 16 ani. Am fost și ospătar în Germania. Abia am terminat liceul, am 20 de ani acum. Îmi propun să mă duc din nou afară să lucrez. Îl întreb de facultate. E timp și de aia, dar momentan nu se poate acum. Trebuie să lucrez să-mi ajut familia.

Trage dintr-o țigară și se uită în depărtare, în timp ce soarele-mi arată adevărata culoare a pupilelor lui. Le are puțin înlăcrimate. Parcă nici lui nu-i vine să creadă.

Dar mie? Eu, cu agitația mea din stomac. Abia am mâncat în săptămâna aia. Și nu că mâncarea n-ar fi fost bună, că Doamne ajută, a fost din belșug și gătită de chefi de renume.

Nu am putut pentru că în interiorul meu s-a dat constant o luptă pe planul unei povești mai largi, una din care e de învățat și nu de scris. Să te deschizi, să fii mai primitor, mai cald cu oamenii, să-i iei sub aripa ta când îi vezi neajutorați. Atât cât îți permiți.

Din mine am simțit c-a ieșit ceva ce m-a posedat mult timp: răutatea, aroganța, ignoranța.

Nu zic că m-am lepădat de ele de parcă am luat paracetamol și mi-a trecut durerea de cap. Nu. Au fost oamenii de acolo care m-au ajutat, fără să mi se spună nimic, cum faci să fii mai bun.

Și de atunci sunt alt om.

Toată agitația mea de la începutul săptămânii a fost de fapt o luptă de înțelegere a unei lumi pe marginea prăpastiei, dar din care o parte tot mai speră și tot mai luptă pentru bunăstarea semenilor.

Oameni ca cei de la Habitat for Humanity sunt puțini. Măcar de acum înainte, când vi se spune să donați acei 2%, aveți grijă să-i îndreptați înspre lucrurile care chiar se întâmplă și pentru oamenii care vor să se întâmple.

Vă las mai jos câteva dintre fotografiile realizate în timpul șederii mele acolo, o săptămână. Cuvintele sunt de prisos.

TFB13 este un eveniment organizat de FotoUnion și Kaufland Romania în cadrul evenimentului Habitat for Humanity Romania, BIG BUILD 2017 Bacău.

Ți-a plăcut? Spune-le și altora
libris.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *