Puțin despre omenie

By | Prin viață, România

Știți voi, Camil Petrescu afirma odată că: Românii se împart în două clase distincte: oameni și ceilalți. De când mă aflu în București, vreau să vă spun cu mâna pe inimă că am văzut ambele clase specificate de scriitor mai sus – la lucru. Am văzut oameni, dar am văzut și ceilalți. Acești ceilalți mă zgârie tare rău pe retină când îi observ. Datorită acestui dar de a fi un observator continuu, apuc să dau priviri tuturor lucrurilor care se produc în jurul meu. Prin urmare mă pornesc într-o incursiune de a vă reproduce două din întâmplările (repetitive, generale) trăite în al nostru RATB de capitală.

omenieAm notat la bucureșteni un spirit tare nesimțit cu privire la cei mai în vârstă. Pare-se tinereii de capitală sunt tare încurcați în utilizarea transportului în comun de oamenii cu o experiență net superioară lor. Prin urmare, fie că discuți cu ei frumos față în față la o cafea, fie că îi auzi în RATB, se aprind tare repede când văd o bătrânică sau un bătrânel urcându-se alături de ei. Vorbe precum: te cauta moartea p-acasă și te plimbi cu troleu’! sau hai mamaie odată că blochezi ușile! mi-au fost date să aud, altminteri, de la niște oameni care ai fi zis că nu au altceva decât o bună intenție (creștere e un cuvânt mare). Alături de aceste injurii, brânciurile și împunsăturile sunt la ordinea zilei, de parcă nu ar putea provoca un mare lucru. Aici, ei știu mai bine. Pe mine mă doare doar ce văd.

De la lucrurile de mai sus se iscă un scandal tipic românesc. Nu iese niciodată cineva învigător, pentru că, uitându-mă la indiferența oamenilor, nimeni nu poate scoate o vorbă tânărului cum de altfel, din rușine sau poate chiar dispreț după cum s-a văzut pe chipurile unor călători – pentru omul în vârstă. Nu am fost crescut în București, dar mi se pare josnic pentru o capitală de țară membră UE. (1)

Trecem mai departe și mai notăm problema oamenilor cu dizabilități ori a celor atât de avansați în vârstă, încât la urcare și coborâre au nevoie de un ajutor sau de un loc de stat. Deja imposibilul își face apariția într-o haină atât de extravagantă încât nu poți să nu te înclini, tu, om de nimic. Nu am văzut o mână aruncată oamenilor în ajutor. Foarte rar se mai avântă cineva pe acest drum al moralității (chiar, cum vedeți voi moralul și imoralul?). Înțeleg ritmul rapid al vieții de aici, înțeleg că stresul este ridicat, însă să uiți că mai întâi de toate ești om și mai la urmă de toate vei ajunge și în acest stadiu este deplorabil. (2)

S-a făcut atâta tam-tam cu privire la cine suntem, la identitatea noastră, dar iată-ne că nu putem nici măcar să întindem o mână atunci când e nevoie de ea. Nu a cerut nimeni transplant de ficat, de sânge, de mai știu eu ce, ci doar de o mână, un zâmbet și o vorbă bună. Ești om.

Închei mica mea incursiune fără să pun o etichetă. M-am învățat în urmă cu ceva timp că nu-i bine să pui etichete, oricât de învățat ai fi, oricât de mult bun simț ai avea. Merg în fiecare zi din săptămână cu transportul în comun, iar după considerentele mele, o regulă prin care aceste categorii de persoane să aibă prioritate la urcare și pe scaun ar fi excelentă. Se pare că, dacă nu există reguli pentru orice lucru moral, atunci nu corelează realității noastre.

P.S.: Domnul Camil Petrescu, cu respectele de rigoare, pare-se, știa dânsul cum stă treaba cu românul de ceva timp.

sursă foto

Ți-a plăcut? Spune-le și altora
libris.ro

2 Responses to " Puțin despre omenie "

  1. hazelike says:

    Foarte bun articolul deoarece exprima o realitate pe care multi o trec cu vederea.Keep it up!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: