Războiul lumilor individuale

Există pe internet un calculator care indică, în timp real, câte nașteri și câte decese au loc în lume.

Nu știu dacă e exact, nu am idee de unde-și procură datele, cum sunt înregistrați oamenii ăia acolo, care e algoritmul, dar ar putea fi un calcul matematic estimativ care să ofere la un timp regulat un +1 / -1.

Poate.

E terifiant să te uiți la el. E și mai terifiant când te gândești cu câtă lejeritate e distribuit pe rețelele sociale, dar când vine vorba de o discuție serioasă despre viață și moarte, toți fug mâncând pământul.

E o grafică digitală a vieții în acel contor. Unde apare și unde dispare. Și e sublim!

Și oamenii fac live-uri cu asta pe Facebook, cu toate că nici ei nu prea știu de ce.

După atâția ani de evoluție, am reușit să ne facem supraviețuirea mai ușoară. Cinste celor care au ajuns la pragul de a trăi pe propriile picioare.

Vă rog să observați fina distincție între a trăi și a supraviețui. Nu-s sinonime, au alt sens fiecare.

Cu una te lupți, cu alta te bucuri. Ambele implică probleme, dar oferă perspective diferite.

Ca să supraviețuim mai ușor, ne-am expandat ego-ul până la cucerirea naturii. Și când am văzut că natura nu ne oferă înapoi, la comanda noastră, ceea ce avem nevoie, am început s-o ucidem.

Pas cu pas, zilnic, vrem să fim niște mici dictatori care să avem totul la bot.

Tehnologia să ne ofere tot mai mult: informație, dragoste, experiențe, totul la viteza cea mai bună, instant, să zbârnâie notificările, să nu mai fim singuri, să ne întrebăm personal assitantul cum e vremea, să ne spună, fără să ne mai uităm pe geam, să urlăm din camera cealaltă că vrem muzică și să ne pună, fără să mai stăm noi să alegem.

Și vrem asta și de la natură. De la singura și cea mai veridică demonstrație a hazardului.

Vrem să controlăm și asta sau cel puțin vrem să introducem un algoritm și-n asta. Vrem să controlăm tot, doar nu suntem cea mai evoluată specie?

Ne mințim zilnic că totul se întâmplă cu un scop. Ne mințim zilnic că suntem în control. Ne mințim zilnic conceptualizând zilnic și investind necumpătat în moartea de mâine.

Dar nu știm cum arată. Doar ne pregătim. Vine un timp când trebuie să te și pregătești.

Dar nu știm noi d-astea. Ne-am izolat și conectat conștiințele și am căutat nemăsurat să ne extindem instinctele de supraviețuire.

Numai că instinctele astea de supraviețuire nu au fost suficient de studiate pentru ca tehnologiile avansate de astăzi să fie doar un bonus, nu și o armă.

Ce-i cu instinctele astea?

Păi ne ajută să ducem o viață cât mai îndelungată acolo unde suntem. E un întreg mecanism neuronal, psihologic și cognitiv care ne protejează de atacurile din exterior.

Dar astea pot fi de orice natură, bănuiesc că vă dați seama.

Ceea ce m-a dus la observația extrasă dintr-o privire de ansamblu asupra schimbărilor în societate printr-un upgrade al instinctelor de supraviețuire care lucrează la două capete: un upgrade și un downgrade.

Da, știu, tocmai am zis upgrade ca să spun mai apoi downgrade. E vorba de iluzia de upgrade.

Upgrade-ul ar fi că nu mai suntem noi obligați să stocăm diferite informații sau să facem un alt efort pentru a atinge un obiectiv. Nu când o poate face telefonul, de exemplu.

În același timp, tehnologiile astea acționează ca niște bule care alcătuiesc lumea noastră. Iar când spun „noastră” mă refer la nivel individual.

Indiferent dacă împarți casa cu altcineva, dacă ești căsătorit sau urmează etc.

Lumile noastre individuale devin din ce în ce mai greu de pătruns. Alcătuim filtre peste filtre care anulează însăși experiența de a trăi, de a socializa față în față, de a te îndrepta spre celălalt.

Algoritmii la care suntem supuși zilnic să ne satisfacă se demonstrează a fi ultima piesă care ne dictează conștiința.

Știrile sunt date de algoritmi, muzica de oferită printr-un algoritm (mă simt norocos), ceea ce căutăm pe internet e rezultatul unui algoritm.

Felul în care am ajuns să ne expandăm se apropie din ce în ce mai mult de acel plafon despre care vorbeau toți oamenii de știință.

Acel punct final de evoluție care aduce cu sine și sfârșitul. Imaginați-vă numai posibilitatea de a crea și juca în propriul serial TV alcătuit după narațiunea vieții noastre.

Ce sens ar mai avea să mai ieși din el? Și, atenție, se lucrează la tehnologiile astea. VR-ul este cel mai bun exemplu.

Ce vreau eu să spun este că în toată perioada asta mi-am dat seama cel mai tare că ne-am săturat să fim oameni.

Ne-am săturat să fim cea mai evoluată specie dintre specii, fără ca noi să știm de fapt de ce.

Pur și simplu nu mai vrem: nu mai vrem să ne zbatem, nu mai vrem să murim, nu mai vrem nimic din ce nu putem controla.

De aceea, eliminăm absolut tot ceea ce nu ne convine. Nu ne mai batem capul să rezolvăm, să înțelegem, să ne apropiem unii de alții. Vrem război.

Un război al lumilor individuale.

Neprimind zilnic ce dorim, vom elimina treptat din tot ceea ce nu e „responsive”.

Și cu cât tehnologiile avansează mai tare, cu atât vom ajunge niște nenorociți cu handicap psihic, buni de trăit prin lumi virtuale cum am văzut în piesa de teatru „Refugiul” (v-o recomand cu drag, se joacă la Odeon).

Bulele nu sunt de ieri, sunt doar mai vizibile odată cu avansarea tehnologiei, iar această vizibilitate accentuată a lor se pare că nu trage niciun semnal de alarmă la nivel de mase.

Postumanismul lui Elon Musk este direcția potrivită, în același timp priviți ce mai fac foștii ingineri de la Google și Facebook. Nu v-ați întrebat de ce?

Ți-a plăcut? Spune-le și altora
libris.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *