Scuze, nu am timp

By | Prin viață

Scuze, nu am timp

Când ți-ai făcut timp ultima dată pentru un prieten?

Hai să zicem că nu-i așa greu. Ți-ai făcut cu siguranță. Și eu am făcut-o. Mulți am făcut-o. Indiscutabil, încă ne mai facem timp de ai noștri. Încă.

Dar o mai facem ca în trecut? Mai stăm cu orele la vorbă cu cineva? Fără să ne gândim la ce urmează?

Aici intervine o mică problemă.

Prioritizarea elementelor din program a obținut o valoare mult mai mare decât ce se întâmpla acum zece ani. E normal, tehnologia ne-a conectat pe toți la informație cu un click sau tap.

Alergăm non-stop între aici și acolo. Și folosim scuze superficiale, automatisme generale care au pătruns în mentalul colectiv prin marea deschidere la digital.

Nu învinuiesc, totuși, digitalul. Ci pe noi și felul nostru de a trata viteza.

Am primit și am oferit scuze din pricina timpului de atâtea ori. Când mă văd cu cineva, de la jumătatea întâlnirii deja mă gândesc la următorul lucru.

Gândim în avans și asta ne grăbește mai tare. Face o umbră prezentului pe care-l anulează.

Și când nu avem ce face, deja ni se pare mai interesant ce s-ar putea întâmpla în alte locuri. Locuri pe care le putem accesa repede numai prin telefon sau laptop.

Ca să evidențiez mai bine problema, de câte ori nu ai fost sunat de un prieten și i-ai răspuns răspicat, în grabă?

Apoi te-ai oprit, fiindcă ți-ai dat seama că nu e vina lui, nu e ok ce faci și ai revenit.

Suntem așa de grăbiți, dar fără să existe un motiv real în spate. Ne bazăm pe un fundament care nu există decât în prea puține cazuri.

Nu-mi spune că nu e așa, am fost și eu acolo.

Printre lucrurile importante de pe planeta asta sunt prietenii. Și indiferent de cât de aglomerat ești, întotdeauna va merita să-ți faci timp pentru ei.

Dar timpul ăla, când ești cu totul acolo. Când pui telefonul jos pentru o discuție bună și uiți de el.

Ce vreau să spun, în final, este că ne-am creat un automatism prin a spune „nu am timp”, dar fără să ne gândim concret la acest aspect.

Bă, chiar nu am timp? Sau nu vreau?

Fiindcă e o chestie de nuanță. Ne mai putem piti și-n spatele unui „nu vreau”, dar pentru că e mai politically correct să spunem „nu am timp”, mergem pe ideea asta.

Dar mai sunt și oportunitățile

Plaja oportunităților este atât de ofertantă, încât rămânem blocați în fața lor, fără să știm pe ce cale s-o apucăm.

Iar asta ne dă impresia că suntem în criză de timp. Veșnic în criză de timp.

Părinții noștri nu au avut problema asta. Ei știau ce trebuie să facă. Erau alte timpuri. Până în 25 să am copil, să fiu la casa mea, cu inelul pe deget etc.

Desigur, sunt cazuri și cazuri, dar dacă analizezi întreaga masă, vei observa că cei mai mulți aveau deja planurile stabilite.

Nu existau pe atâtea oportunități ca azi. Astăzi, dacă vrei să încerci ceva nou, nimeni nu te oprește. O faci pe barba ta, timpul tău, practic resursele tale. Dar dacă știi că ai ceva pentru asta, o faci.

Numai că există și oportunitatea asta, și cealaltă și uite așa ajungem să nu mai știm încotro s-o apucăm.

Ne blocăm într-un labirint unde singura constantă și în același timp resursă care se scurge neîncetat e timpul.

Așa că disperăm că nu-l avem. Și-i disperăm și pe ceilalți, iar ceilalți pe noi și facem un cerc vicios de pus în ramă.

Eu zic să mai adăugăm o constantă: omul. Omul de lângă tine, oamenii în general.

Înțeleg că trăim într-un individualism exacerbat, șocant ieșit la suprafață din nou, acum, cu ocazia crimei de la stația de metrou Dristor.

Înainte de toate, suntem oameni. Și civic vorbind, ar trebui să avem grijă de cei din jurul nostru.

Înainte de tehnologie a fost omul. Poate am vrea să nu uităm asta, chiar dacă trăim în alte timpuri și avem un confident mai aproape de noi, telefonul.

Ți-a plăcut? Spune-le și altora
elefant.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *