„Sierranevada” și hipercinematograful

By | Prin viață

Am văzut aseară, pe HBO, Sierranevada apărut în 2016 sub regia lui Cristi Puiu.

Dacă aș fi superficial, aș zice că m-a plictisit teribil. Dacă mă duc la teorie, filmul urmează exact ideea de hipercinematograf.

Treaba cu hipercinematograful pleacă din exacerbarea tuturor limitelor în toate domeniile. Abundența asta informațională se poate vedea pe toate palierele, începând cu capitalismul și sfârșind cu digitalismul.

Cinematograful nu putea sta deoparte, iar eu am să încerc să vă vorbesc despre filmul ăsta tocmai din acest aspect.

Narațiunea îl urmează pe Lary, un medic trecut de 40 de ani care alături de soția sa participă la comemorarea tatălui său decedat în urmă cu 40 de zile. Adică e pomana aia de 40 de zile care se face prin tradiție la morți.

Deodată observăm tradiția, conservatorismul prin temă, dar tema e atacată de noua generație, adică de Lary și frații acestuia, iar din această perspectivă e lesne de înțeles hazul de necaz din finalul filmului.

Hiperaglomerarea și hipertensiunea e realizată atât prin acumularea de obiecte în cadru cât și prin imaginea-film de-a lungul lungmetrajului.

În primul rând, cadrul de început al filmului este exagerat de lung. Sunetul personajelor este indescriptibil, zumzetul străzii, al mașinilor luând prim-planul sonor.

Asistăm pentru mai multe minute la banalitatea neînțelegerii familiale, iar aici o să am ceva de adăugat, cu tot cu citat teoretic ca să ne înțelegem mai bine. Imediat.

Tehnica asta de lungime a cadrului până la nesfârșit e ceea ce face hipercinematograful. Acesta din urmă nu mai ține cont de rigorile clasice ale filmografiei, ci sare de orice fel de bariere pentru a prezenta o nouă cineviziune a lumii.

Mașinile, elementele stradale, strada în lucru, toate acestea umplu cadrul până la refuz aproape, fiind când static, când dinamic, lucru care se explică din nou prin prisma acestei noi paradigme.

În al doilea rând, interiorul mașinii, cadrul apropiat, ignoranța și glumele lui Lary pe un ton scăzut față de disperul soției sale care atacă notele înalte pentru sugestia nervozității sunt, din nou, foarte bine explicate de teorie.

Același lucru se aplică și prin acumularea de personaje în interiorul apartamentului acolo unde se petrece aproape întreaga acțiune a lungmetrajului. La un moment dat am crezut c-au intrat vreo 20 de inși în bucătăria aia și mă întrebam unde naiba au loc toți.

În al treilea rând, iar aici voiam să ajung la citat, „Pe de altă parte, asistăm, la celălalt capăt al lanțului, la proliferarea produselor plate, fără ambiții, și la o inflație a bugetelor mari, vizând fățiș publicul cel mai larg și piața cea mai rentabilă …”¹

Preiau din citat ideea de produs plat, fără ambiții. Sierranevada mi-a dat impresia asta din punct de vedere al subiectului.

M-am identificat cu atmosfera, cu oamenii, cu datina, cu întâmplările, dar până la urmă este fix ziua aia proastă pe care cu toții o avem câteodată. Și asta spune multe despre cinematograful actual (ai zice că e negativ, dar nu e).

Miza filmului, aș zice eu, pică pe exemplificarea ideală a unei teorii, acel hiper care ne mănâncă pe toți de câteva zeci de ani încoace.

Aglomerarea informațională, de la personaje necunoscute care pătrund în casă, până la întârzierea preotului, lupta între trecut și prezent, bătălia ideologiilor (Tanti Ofelia comunista și sora lui Lary pro-democrație), întâmplarea cu atentatul de la Charlie Hebdo, terorismul în lume, planurile personale ale fiecăruia care se întrepătrund de-a lungul istoriei și se întâlnesc și cu ocazia aceasta nefastă.

Tensiunea se acumulează încă de la început și atinge un punct culminant în scena din parcare. Acolo să vedeți minunăție de abundență. În doar câteva minute escaladează totul la proporții de violență fizică.

Până și ultima scenă cu râsul pare să se ducă până la paroxism.

Până și ultima scenă cu râsul pare să se ducă până la paroxism.

Și ca să închei cu partea de hiper, filmul are două ore și 53 de minute. Adică aproape 3 ore. Mai are rost să adaug ceva?

Dacă nu ai vizionat încă acest film și îți dorești, înarmează-te cu multă răbdare și fii atent la ce se întâmplă în fiecare cadru.

Ăsta-i filmul după care se pot scrie eseuri de UNATC și nu numai.

Se poate vedea pe HBO GO. Prima lună e moka, după scoți câte 20 de lei din buzunar.


¹Gilles Lipovetsky, Jean Serroy, Ecranul global. Iași: Editura Polirom, 2008.

Sursă foto cover

Sursă foto 2

Ți-a plăcut? Spune-le și altora
elefant.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *