Trăim într-o lume absurdă

By | #ArtScafandru

Lumea în care trăim a devenit o groapă pestriță, un amestec de tot ce-i mai rău și mai bun, fiecare, cum poate, bătându-se în piept mai tare.

Ne aflăm într-un hazard care capătă din ce în ce mai mult contur odată cu ultimele evenimente triste. Râdeam când mai vedeam câte o glumiță prin „1984” de Orwell și ne făceam cruce când vedeam câte se pot întâmpla acolo.

Dădeam din cap a scârbă la câte o scenă mai macabră de prin cine știe ce film bun al momentului, dar era realitatea. Mai mult sau mai puțin, ficțiunea a ajuns să fie doar o tehnică de reprezentare a unui hazard în care ne scăldăm copios.

Haideți să vă arăt ceva odios de absurd. Fermecător de absurd.

Am urmărit aseară un documentar. Contextul întreg ar fi că mi-am ales pentru acest ultim semestru de facultate, un opțional mai aparte despre narațiunea din documentarele americane contemporane și influența lor în mentalul societății cu o înclinație spre traumă.

Documentarul e atât de bun, încât mi-a întors stomacul pe dos de vreo câteva ori. Nu știu cât de sensibil sunt, dar am avut mereu o senzație de scârbă la mine. Apoi s-a produs absurdul.

Se iau în felul următor: 3 persoane omorâte, furtul a vreo două mașini, pătrunderea ilegală pe o proprietate privată, complicitate și un topping de lauda de sine nu miroase a bine.

Rezultatul? Din doi inculpați, unul e condamnat la închisoare pe viață, altul la injecție letală. Și acum vine partea pe care nu știi de unde s-o iei. Casa unde se execută criminalii condamnați la moarte prin injecție letală e una cât se poate de banală. O casă mare, americănească, cu tot ce-i trebuie. „Death house” îi zice.

E bine păzită la exterior, dar la interior e o casă normală, atât că se întâmplă să mai aibă o celulă, dar mult mai comodă și mai drăguță, precum și o cameră cu un pat înalt, multe curele și vreo două brațe la exterior.

Și acum vă ofer acest citat direct din script cu ceea ce spune omul responsabil de deținutul care pășește în casa aceea pentru a fi executat. El răspunde și de casă, de altfel.

– They knew what I was telling them was gonna be the truth. I mean, I’m not gonna tell you anything that…I’m gonna tell you everything that’s gonna happen back here. At 4:00, a guy’s gonna come in here, and they’re gonna fingerprint you. Shortly after that, we’re gonna allow you to take a shower, and then we’re gonna put you in free world clothes, let you… let you dress in free world clothes. Free world clothes would be clothes you and I would wear. Request for the last meal, they’ll bring it in, and you’ll sit there and eat your last meal. During that time, if you need anything else, just ask. You know, you need some more juice, punch, or whatever else we got back here, just ask. You know, and they… you know, sometimes we get strange requests. You know, within reason, I’m gonna get it for you.
– Give me one of those requests. (replică a intervievatorului)
– Oh, one was, “Man, I’d sure like to smoke a doobie right now.” Well, that’s not gonna happen, you know.

Și acum să revenim la contextul restrâns. E vorba de cazul lui Michael Perry, cel care în 2001 a omorât vreo trei persoane doar pentru că a vrut să fure o mașină, iar dacă vă uitați la fața lui și îl ascultați cum vorbește în interviuri, veți înțelege direct că are o boală psihică.

El a fost executat prin injecție letală în 2010. Așadar, a stat vreo 9 ani prin închisoare, pentru ca în ultimele clipe ale vieții să primească tot ceea ce polițistul intervievat mai sus a declarat.

Atât de absurdă e viața. Ești un criminal, stai închis atâta timp, poate ai sau nu ai conflicte cu alți deținuți sau cu oamenii legii de acolo, iar la final, fix înainte să bată ceasul ora ta de sfârșit, când conștientezi totul, să primești toate acelea. Să primești… „free world clothes”, după cum se exprimă nenea ăla. FREE WORLD CLOTHES, mă.

Ești la câteva sute de minute de moarte, iar tu ai dreptul la un duș, la haine de om normal, la o masă bună, pentru că oricum te duci. Cum vine asta? Prin ce logică?

Nu zic că nu ar merita, să fim serioși, dar dacă ești judecat așa, dacă stai închis atâta timp și lumea se comportă cu tine exact așa cum ești – un criminal, pentru ce atâta bai?

Și mai mult m-a șocat relaxarea cu care omul acela putea să vorbească de acest ritual al fiecărui deținut condamnat la moarte în Texas. Pentru că am uitat să vă spun că în Texas se întâmplă asta.

Asta e lumea absurdă în care trăim. Asta e lumea în care cel care omoară, este judecat, apoi condamnat la moarte, iar omul care îi oferă dușul, masa și ce mai vrea el înainte să moară e și cel care îi strânge ultima curea la picioare ca să nu miște în ultimele clipe.

Documentarul se numește Into the Abyss și este genial. Vă invit cu drag să-l urmăriți, chiar dacă calitatea nu-i așa grozavă.

Ți-a plăcut? Spune-le și altora
elefant.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *