Monolog: o dramă la frizeria din bucătărie

By | Spuneri

Pe oglinda pătată de praf zăcea o mutră tristă. O mutră păroasă, deformată, de tânăr bătrân sfrijit de o conștiință puternică. Un ins prăpădit, pricăjit, necăjit, dezamăgit, ulterior lovit și împins cu bățul mai departe în drumul vieții, poate? Unul dintre aspiranții la mai mult, poate? La mai-bine, poate? Dornic să fie lovit de trenul succesului, în bot, dinți lipsă căzuți pe gresia strălucitoare, rece, neprimitoare, al holului de la intrare. Marțea viitoare, poate moartea viitoare o să ne aducă mere din copacul păgân și-o să ne ofere o imagine mai bună, în 4K sau 8K trase pe nas ca să grăbim timpul. Ca să ne vedem încețoșați în luminile sferice, atmosferice, scenice ale unui bal mascat. Să dansăm cu toții deformați de graba care strică treaba, de sărutul cu poftă al buzelor ei care mai departe ard și mistuie orice sentiment aprins bunăoară de un zâmbet trist.

Pe oglinda pătată de praf zăcea o mutră tristă. Paroasă. Un nebărbierit de câteva luni, cu o pleată ce ieșea din creștet și intra în ochi. Ce invadaseră nemilos urechile mari de supra-om. Acest supra-om al subteranei, al spațiilor pictate, scurse prin timp, neajunse la prezentul modern, întunecate, obscure, încețoșate. Mi-a intrat praful cu păr în ochi, nu mai văd nici oglinda. Nici măcar nu se mai vede, omul păros, modern, cititor veteran al cărților cu pagini galbene, cu scrisul șters, cu vedere chiorâșă. „Ai ajuns ce nu credeai, ce nu doreai, ce nu voiai, ce nu-ți imaginai. Nici lor să nu le dorești, că n-au greșit cu nimic. Nivelul mării e înalt, e un munte ce-a ajuns să te sugrume. Renunță acum la imaginea asta și continuă să faci ce știi. Renunță acum la tabla de șah și mută definitiv!”

Habar n-am cine mi-a vorbit. E o voce acolo, undeva, într-o peșteră din muntele ăsta despre care spune ea. Dar nu sunt nebun s-o cred pe cuvânt. Aș crede-o pe fapte, dar habar n-am ce sunt faptele și ca să fiu onest, nici cuvintele nu-mi șad prea bine pe fotoliul livresc. Dar când privesc becul ăsta chiorâș, fixat în epicentrul unui tavan dungat insesizabil cu glet, în care s-a încercat disperat modernizarea unui cub dreptunghiular vechi și strâmb, te apucă damblaua. Și nu poți învinui pe nimeni, pentru că nu poți. Pentru că nici nu știi pe cine, cum. Și privesc atunci în jos…

O pată neagră cazută pe gresie. Și o alta, și o alta și mai multe dintre ele, condoleanțe tinerețe, am plecat la cimitir să mă laud cu ale mele gânduri negre de articulare a unui act de armare pentru realitatea tristă și corporatistă de azi. Gresia maro pictată râuri roșii-galbene-1-2-3-mov-roz-pierdut la spate, te rog. Pierdut sunt eu, că la spate găuri. Cu o mână pe creștet sunt ras ca o oaie de jos în sus, pe laterale, prin zone prin care NU SE FACE AȘA CEVA, BĂI, NENE! Mă omori cu tot ce mai am pe scalp. În lumina oglinzii din spate mă văd în față, trecut prin mine. Mă privesc prin mine. Văd spate-fața de odinioară cum e invadată de spate-fața nouă de acum. M-am schimbat în fulger-tunet, vara pe câmp.

Schimb de fețe. Ca orice mașină care tunde ceva, are mai multe lame gata să atace fin orice problemă de surplus anatomic. O matrice ideală formată din păr des și lung, boala tuturor celor ce sunt judecători. Și acum, cu o mișcare fină, se trece prin coasă, o foarfecă profesionistă cumpărată pe sute de lei ca să te facă mai frumos. Ușor la colțuri, ușor în linii, înapoi la mașină și atunci, ce să vezi! Gaură. Fără lame, fără nimic, mașina setată pe cel mai mic punct de presiune al ei, se apropie amenințător de cap, gata să sugă seva cunoștinețelor mele și ale neamurilor mele și ale tale și ale lui și ale ei și ale noastre, ale voastre, boli mintale degerate, iar divaghez așa cum am știut s-o fac atâta timp. Stai puțin, să mă opresc. Gaură. Pe limbaj comun, am fost lăsat cu un spațiu-n cap, o semnalizare pentru ființele superioare gata să aterizeze pe Pământ.

Rup un colț de pâine încercând să mă completez, să sper că poate astăzi nu mai văd prin mine în oglinda din spate. La un autoturism s-ar zice retrovizoare, dar noi nu avem așa ceva, că mergem aplecați în față și privim pământul care odată și odată tot o să ne înghită și-o să ia cu el toți pașii noștri apăsați, grăbiți, scelerați de viitoare întâlniri plasate într-un timp anume. Mișcă-ți atomii, fraiere, nu vezi că stai pe loc? Aleargă ca să ai ce mânca astăzi și mâine, aleargă ca să ai unde să stai până mâine, aleargă ca să ai un fraier mai mic ca tine, aleargă ca să ai ce conduce. Ce gând duce la toate mizeriile din lume, ce gând duce și conduce atomii tăi spre cimitir?

Ar trebui să mă sperii de ce gândesc? E ironic, gaura aia o să rămână în cap câteva săptămâni până când se va umple din nou și voi redeveni complet. Povestea este relativ simplă, căci într-o bucătărie la ceas de seară m-am gândit să mă curăț de trecut și am făcut-o într-un mod primitiv ca să arăt bine, de principiu, pentru viitorul ce va să vie și nu-l știu. Și cam asta a fost tot. Cu toate petele căzute din pensulă și pânza mânjită și liniile scurse din compoziția prea pretențioasă pentru un portret de artist la tinerețe. Se aude, Joyce? La tinerețe. Ca să vină vaca mu-mu și să-mi dea o limbă pe țeastă, să zică: Ce frumos ești, băi mândrule! Dar ce frumos am fost, băi vacă, până să apari tu.

O stare amorfă și lacrimile cu părere de rău căzute printre pletele, ba nu, petele negre, în râurile dintre plăcile de gresie reci, tari și neprimitoare, se instalează ca o durere de moment, ironia altuia, amuzamentul meu. Râsete de teatru și plânsete de dramaturgie se avântă pe textul didacticist al unui scriitor mort, dus și el la groapa de gunoi alături de alți câțiva, cândva, dornici de afirmare. Și unde te îndrepți, acum? Sunt întrebat din oglinda retrovizoare. Nu știu și nici nu mai vreau să mă gândesc. Am acum acest tablou, care ascunde toate defectele-mi din trecut, tot trecutul, ultimele luni, ultimele zile, ultimele degete trecute prin el. Și să mai ude ploaia șuvițele în cartier, și să mai curgă puțin sânge printre degetele-mi de fier și să mi se mai spună că acum ea este cu un alt el, și să mă doară și să-mi treacă, stai că scap, așteaptă-mă nițel…”

Căzut într-o nervozitate febrilă, tremur ca să nu cutremur durerea iscată de o pată albă într-un spațiu negru. Mă avânt râzând în portretul din oglindă, gata să devin un altcineva mai bun pentru un altcineva ce va să vină. Sunt gata să-mi pun pe masa de operație formația complexă a unei minți bolnave care nemișcat de pe scaun se simte în orice context ca pe o scenă de teatru. Dar cum și cât să mai fii acolo? Mă întreabă. Până-am să mor și după aceea o să ridic cortina din nou, că vreau mai mult decât ce e. Zic.

La frizeria din bucătărie se plânge și se schimbă fețe. Se devine altcineva dintr-un altcineva mai vechi, o metamorfozare ieftină ca o viață furată dintre petele negre, din râurile roșii-galbene-1-2-3-mov-roz-pierdut la spate, te rog.

foto Alejandro Alvarez

Ți-a plăcut? Spune-le și altora
libris.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.