„Shape of Water”, postmodernismul cinematografic

Am urmărit cu destulă atenție filmul nominalizat și, în cele din urmă, premiat cu Oscar anul acesta, Shape of Water.

Sub regia lui Guillermo del Toro, cu actori în rolurile principale precum Sally Hawkins, Octavia Spencer și Michael Shannon, Shape of Water mi s-a părut la început un „prea puțin” pentru un Oscar.

Abia avansând în lungmetraj, cu pauze și reluări, cu pixul pe caiet urmărind mișcările actoricești, narative și dialogul dintre personaje, am înțeles de ce a câștigat Oscarul.

La nivel de imagistică, del Toro realizează câteva secvențe foarte fine, subtile, unele în care anunță într-un fel sau altul o potențialitate de împlinire, o virtualitate posibilă.

În startul filmului observăm decorul apartamentului de deasupra cinematografului (nu aleatoriu poziționat așa) încărcat cu apă.

Această virtualitate permite subiectivității individului să accepte o potențială lume în interiorul alteia. O transversalitate între două lumi: cea umană și cea subacvatică.

În acest sens, se mai poate urmări și ideea postumanistă în care omul, o specie ca toate celelalte ale Pământului, trăiește și împărtășește acest tărâm fiind interconectat de tot ceea ce-l înconjoară.

Dar e posibil, recunosc, să fie poate o suprainterpretare a mea.

Mai departe, următoarele secvențe fac trecerea în cadrul complet uman, dar nu fără câteva reflexii tipice subacvatice. Probabil ați fost la mare sau la bazin și v-ați lăsat sub apă în apropierea suprafeței. Ați observat atunci felul în care razele soarelui pătrund în apă?

Același efect e folosit și-n apartament.

Cadrul temporal al filmului este în timpul anilor 1958-1962, pe vremea când președinte ale Statelor United ale Americii era Dwight D. Eisenhower și vice Richard Nixon.

În același timp, Războiul Rece se desfășura pe fundal, tensiunile geopolitice fiind la cote înalte și în același timp descoperirile pe baza științei continuându-se în același ritm macabru ca pe vremea celui de-al Doilea Război Mondial.

Sally Hawkins, care o joacă pe Elisa Esposito este o tânără ce practică un job de femeie de serviciu la un institut secret de cercetare din America, trăind izolată, orfană, locuind cu un artist grafic a cărui viață ia o cotitură dramatică odată cu explozia capitalismului.

Totul se schimbă atunci când Elisa reușește să stabilească o comunicare cu o creatură non-umană descoperită în Golful Mexic (dacă nu mă înșel).

Îi pune muzică, îi face ouă fierte, totul se dezvoltă armonios într-un spațiu cât se poate de restrictiv. Acest spațiu restrictiv este și viața Elisei, care trăiește monoton și limitat până la acel moment.

Bazat de secvențialitate, filmul parcurge unele momente într-un ritm alert, justificând astfel trecerea timpului.

Călăul în acest lungmetraj este Richard Strickland (ce nume ales) jucat de Michael Shannon, acest detectiv recunoscut pentru munca sa, avid consumator al capitalismului, un om supt de viață, insipid, care altceva în afară de sex (și acela nici măcar cu nevastă-sa) și violență nu pare să-l satisfacă nimic.

Pune mâna pe acest monstru pe care l-a urmărit și-l aduce în institut pentru cercetare, căci, conform narațiunii filmului, această creatură ar fi putut produce rezultate care să ajute viitoarele explorări spațiale în conformitate cu protejarea vieții (are capacitatea de a trăi atât subacvatic, cât și terestru).

Cum violența e unul dintre elementele principale ale filmului, pusă în contrast cu grandoarea scenelor romantice dintre Creatură și Elisa, detectivul nu se lasă până aproape ucide simbolul cercetării.

Creatura este asemănătoare cu cea din Creature of the Black Lagoon, motiv pentru care mai mulți neavizați și-au dat repede cu părerea cum că ar fi o copie a acelui film.

Pentru asta ar trebui să identificăm definiția ideii de copie și când se produce un fals intelectual, dar nu am timp de asta aici și acum. Serios, trăim în 2018, măcar atâta lucru să știm.

În schimb, există o scenă memorabilă în lungmetrajul acesta. La un moment, Elisa intră în baie, dă drumul la toți robineții și lasă baia să se umple cu apă.

Sexualitatea trece astfel de granițele normalului și impersonalitatea umană ajunge subiectivitatea Celuilalt într-o identificare iconică a, sper eu, unui timp viitor (mă refer la relație și mod de raportare asupra lumii).

În același timp, este și o scenă postmodernistă prin poziționarea băii deasupra cinematografului. În acest fel, față de Creature of the Black Lagoon, Creatura este deja pe tărâm uman, într-o baie, în timp ce la cinematograf a fost deja „expusă”.

Este cheia reîntrepretării trecutului poziționat într-un viitor apropiat (ca și cadru temporal de atunci) și îndepărtat față de timpul nostru.

În același timp mai poate sugera și inexistența unei Creaturi înaintea celei prezente în Shape of Water. Poate fi aceeași, capturată și adusă în stadiul de cercetare.

Iată, așadar, multiplele fațete de dialog pe care le deschide doar o scenă din întregul film de Oscar. Să discutăm despre o copie fidelă a unui alt film mi se pare pueril.

În Forma apei, ce traducere „nemaipomenită”, mai întâlnim și câteva relații de joc actoricesc interesante:

  • cuplul Zelda – Brewster, despre care Zelda vorbește non-stop din punctul de vedere al unei femei foarte casnice, disciplinate, cu bărbat acasă (care are pofta asta și ailaltă);
  • cuplul Creatură – Elisa, care indică iubirea față de Celălalt, un neacceptat la fel ca și Elisa (care are o dizabilitate);
  • cuplul Giles – Elisa, tată vitreg – copilă;
  • cuplul Giles – Cofetarul: o privire asupra a două job-uri care fug ușor de sub picioare. Pe de-o parte îl avem rasistul Cofetar, iar pe de altă parte pe acest artist grafic care nu-și mai găsește un job căci nu se poate racorda la timpul prezent;

Mai există și relația dintre detectivul Richard Strickland și Elisa, în care balanța puterii înclină către partea masculină cu tot cu sexismele de rigoare (wink wink către Harvey what’s-his-name).

Este un film cu secvențe repetitive pentru justificarea trecerii timpului, cu avansul științei din perioada respectivă, cu un romantic inuman și raportarea la Celălalt, cu ruși infiltrați (că doar vorbim de Războiul Rece), multă violență, multe scene nud și un postmodernism (sau mai bine spus postdoomiism) care lasă apa băii (nu a oceanului) să curgă peste cinematograf. O expresie inedită a reinterpretării.

Urmăriți-l pentru ceea ce este cu atenție și veți observa că nu e o copie fidelă a nimic, ci chiar inspirație și reinterpretare.

Ți-a plăcut? Spune-le și altora
libris.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.